Fosta locație a Teatrului Spălătorie, în noiembrie 2023
– scroll down for English –
RO / Chișinău – orașul unde nimic nu durează
Am auzit despre Teatrul Spălătorie cu mult înainte să mă mut în Moldova. Intrigată, vara trecută căutam piese moldovenești de teatru absurd (e chiar genul meu, sau cum se spune în franceză, „mon dada”), iar Teatrul Spălătorie mi-a fost recomandat de mai multe ori. Site-ul lor, centrat pe o singură imagine promoțională care spunea „Acel moment când ești Adibas și visezi să devii Adidas”, deja mă făcea să râd în hohote. Am aflat ulterior că, mai mult decât un teatru absurd, era mai presus de toate, un loc foarte politic unde se puneau în scenă liber piese feministe și LGBTQIA+. Mi s-a mai spus că locul includea și un bar unde se putea asculta muzică alternativă care aduna tineri. Subversiv și distractiv, ar fi trebuit fără îndoială să fie locul meu preferat din Chișinău.
Teatru Spalatorie, în 2014
Odată ce am ajuns în Moldova mă lovise o singură dată sentimentul de decepție, când am aflat vestea că acel loc fusese închis de mulți ani. Asta nu înseamnă însă că aventura Teatrului Spălătorie s-a încheiat, trupa a ales să emigreze în Germania, în principal din motive economice și din cauza epuizării. Am înțeles cu timpul că acest lucru este foarte frecvent aici. Oamenii pleacă. Nu este o problemă necunoscută pentru Moldova și se pare că mulți oameni din jurul meu au avut cel puțin o experiență de emigrare sau gânduri în acest sens. Și pare să existe o sabie a lui Damocles deasupra relațiilor interpersonale care dainuie mereu. Eu însumi sunt aici pentru o perioadă scurtă. Dar cuvintele lui Nicoleta Esinencu, dramaturgă și fondatoare a Teatrului Spălătorie, continuă să mă pună pe gânduri, deoarece a mărturisit că „Nu poate fi totul bine în țara în care trăim” și că „e mai bine să pleci la timp decât să te îneci”.
Mă întreb de ce am această senzație foarte încăpățânată că nimic nu durează în Chișinău. Este foarte surprinzător pentru mine să am această impresie despre prima capitală în care trăiesc. Vin dintr-o zonă rurală și orașul cel mai apropiat pare mai mult a fi un „oraș-fantomă” în comparație cu Chișinău (desigur, fără aceasta atmosferă specială și puțin înspăimântătoare post-sovietică). Vorbim despre un oraș unde nu este nimic de făcut, mai ales cultural, și unde există de zeci de ani o panică continuă cu privire la desertificarea masivă a centrului orașului și închiderea pe rând a principalelor magazine. Dar orașul meu natal nu are prea multe ambiții: este un oraș rural pe care politicienii l-au abandonat, deci nu există prea multe de așteptat. Prin urmare, ce se așteaptă de la o capitală? Chișinău are toate caracteristicile unui oraș mare, cu reclamele proliferând, troleibuze aglomerate, lanțurile de magazine și o strada principală plină de viață. Oamenii sunt în forță, sunt aici, viața este vizibilă. Așa că de ce am impresia că tot ce contează cu adevărat nu durează în Chișinău?
Fotografie din Châtellerault (Franța) de Romain Mudrak
Este posibil să fie pentru că sunt conectată cu sfera culturii și artei independente și pentru că bula din care provin afectează percepțiile mele? Chiar cred asta pentru că, odată ce mi-am transpus condiția de lucrător cultural din Franța în Moldova, mintea mea este constant încețoșată de întrebări și îngrijorări. Într-adevăr, nu pot să nu mă întreb cum pot rezista lucrătorii culturali independenți în contextul specific al Chișinăului. Nu mă înțelegeți greșit, știu mulți oameni care continuă să mențină vie scena culturală a Chișinăului (și plină de viață), dar, așa cum a demonstrat povestea Teatrului Spălătorie, cred că este foarte complicat să faci o inițiativă culturală sustenabilă aici și să fii consecvent cu ea. Iar asta necesită resurse considerabile și lucrători culturali dispuși să rămână indiferent de orice, chiar dacă asta înseamnă să își sacrifice o parte din ei înșiși, și nu sunt sigur că Chișinăul își poate permite această combinație specifică. Nu pare nici că primăria sau statul sunt foarte prezenți sau interesați, în afara locurilor culturale foarte instituționalizate precum Teatrul Mihai Eminescu sau Muzeul Național de Artă. Chiar și Casa Zemstvei, care a fost, în ultimul deceniu, un frumos exemplu de succes în ceea ce privește uniunea lucrătorilor culturali și activismul concret pentru independența culturii, pare să opereze sub aceeași sabie a lui Damocles, cu funcționarea sa bazată pe proiecte. „Totul ar putea să se încheie într-un an, nu putem ști sigur” mi s-a spus. Casa Zemstvei pare să fi găsit un sistem mai bun decât Teatrul Spălătorie prin finanțări (în mare parte străine, aș vrea să subliniez) care le permite să propună acces gratuit la toate activitățile lor și care nu include presiunea de a menține o afacere rentabilă pe lângă, dar cu toate astea totul se simte foarte precar. Este ca și cum sectorul cultural independent n-ar putea să se bazeze nici măcar pe sprijinul local, în propriul său oraș.
Recent m-am interesat și de istoria cinemaului Gaudeamus, deoarece este un alt exemplu de loc cultural în Chișinău care a fost închis, demolat și aproape șters din istoria orașului. Cu toate acestea, știu că acesta este un caz diferit, deoarece a fost un loc cultural deținut de stat în perioada sovietică și a avut un rol important în propagandă iar el pur și simplu nu a supraviețuit schimbării economice și nu s-a adaptat la sistemul capitalist. Dar cine poate? Cine, în sectorul cultural independent, poate face acest lucru? Nu cu toții încercăm să navigăm prin crizele continue din cadrul sistemului capitalist? Pentru că, dacă înlăturăm locurile culturale sovietice, în cele din urmă, tot infrastructurile de stat au prioritate în această nouă organizare. Nu găsesc asta anormal sau ciudat, cu toate că este puțin elitar, dar adaugă la acel sentiment general de nesiguranță știind că acest stat nu este stabil de mult timp.
Sabia lui Damocles de la Casa Zemstvei
Personal cred că eram deja conștientă de cât de dificilă și instabilă este lumea culturală și asociativă. Am lucrat în această zonă în Bordeaux și îmi amintesc foarte bine cât de descurajant este uneori (să zicem tot timpul, de fapt), dar totuși percepeam mai multe speranțe pentru cultura din acel oraș. Poate că noi, lucrătorii culturali francezi, suntem mai puțin afectați de sărăcie, de lipsa de public și de indiferența generală. Am avut norocul că asociația pentru care am lucrat nu lucra complet singură și am fost înconjurat de inițiative minunate și dinamice la care am putut conta pentru sfaturi și inspirație. M-am gândit că, prin urmare, riscurile ar putea fi mai mici pentru noi: știm că dacă nu mai putem, dacă trebuie să ne oprim, alți oameni vor face cultura să strălucească în orașul nostru. Nu știu dacă lucrătorii culturali de aici beneficiază de o astfel de liniște sufletească și sprijin. Pentru că uneori, chiar simțim că totul ar putea să se oprească într-o clipită. Este destul de rău să mărturisesc asta, dar cred că lucrurile sunt mai bune în altă parte, că iarba este mai verde în afara Moldovei, altfel Teatrul Spălătorie nu ar fi trebuit să emigreze. Dar cred și că pentru Moldova merită să lupți, dacă te consideri suficient de puternic pentru a conduce această bătălie. În orice caz, totul va rămâne precar aici, cultura, viața și relațiile. Și, până la urmă, știu că nu voi rămâne nici eu mult timp în Chișinău, generând astfel și eu o anumită inconsistență.
Articol scris de Marina Ramblière, voluntară în cadrul Asociației Oberliht, cu ocazia împlinirii a trei luni de ședere la Chișinău.
Gaudeamas Cinema, o idee de distrugere totală
EN / Chișinău, the city where nothing lasts
I’ve heard about Teatru Spalatorie long before I moved to Moldova. In a burst of curiosity, I had been looking during the previous summer for some Moldavian plays of absurdist theater (it’s really my thing, or as we fittingly say in french, my “dada”), and Teatru Spalatorie was recommended with numerous occurrences. Their website, blocked on a single promotional image saying „That moment when you’re Adibas and you’re dreaming of becoming Adidas”, was already killing me with laughter. I had learnt after that, much more than an absurdist theater, it was above all things, a very political place where feminist and LGBTQIA+ plays were freely performed. I have also been told that the premises include a bar where alternative music could be heard and where young people gathered. Subversive and fun, it should have been without any doubt my favorite place in Chișinău.
It is only once in Moldova that the deception striked as I learnt the story : that place was actually definitely closed, and for many years now. It doesn’t mean however that Teatru Spalatorie’s adventure stopped: the troupe chose to emigrate to Germany, mostly for economical reasons, and because of exhaustion. I might have understood with time that this is very recurrent here. People leave. It’s not an unknown problem in Moldova and it seems that a lot of people around me had at least one experience of emigration or thought of it. And it feels like there is always a sword of Damocles hanging over interpersonal relationships. It is probably because I’m here for a short time myself. But the words of Nicoleta Esinencu, playwright and founder of Teatru Spalatorie, continue to question me, since she confessed that “It can’t be all good in the country we live in” and that “it’s better to leave on time than to drown”.
I really wonder why I have that very stubborn feeling that nothing lasts in Chișinău. It is very surprising for me to have this impression of the first capital I live in. I come from a rural area and the nearest city looks really more like a “ghost town” than Chișinău (despite not having that special spooky post-sovietic vibe). I’m talking about a city where there is nothing to do, especially not cultural, and where there is a decade-long ongoing panic about the massive desertification of the city center and about the closing, one by one, of the main stores. But my hometown doesn’t have many ambitions: it’s a rural city that has been given up on by political powers, so there is not much to expect either. Therefore, what is expected from a capital? Chișinău has all the makings of a major city, with its proliferating ads, its crowded trolleybus, its chain stores and its swarming main street. People are out in force outside, they are here, the life is visible. So why do I have this impression that everything that matters for real doesn’t last in Chișinău?
Might it be because I’m in touch with the independant culture and art’s sphere and because the bubble I’m in colores my perceptions? I really do think so because since I transposed my condition as a cultural worker from France to Moldavia, my mind is constantly clouded with questions and worries. Indeed, I can’t stop wondering how independent cultural workers can last long in the specific context of Chișinău. Don’t get me wrong, I know a lot of people that keep making the cultural scene of Chișinău alive (and flamboyant) but, as the story of Teatru Spalatorie has demonstrated, I think it’s really complicated to make a cultural initiative sustainable here and to be consistent with it. It requires considerable resources and cultural workers who are willing to stay no matter what, even if it means sacrificing a part of themselves, and I’m not sure Chișinău can afford this specific combination. It doesn’t look like the municipality or the state are very present either and are interested interlocutors, outside very institutional cultural places such as Teatrul Mihai Eminescu or Muzeul Național de Artă. Even Casa Zemstvei, which have been, for the past decade, a beautiful example of success in terms of union of cultural workers and of concrete activism for the independence of culture, seems to operate under the same sword of damocles, with its project-based functioning. “It could all come to an end within a year, we can’t know for sure” I have been told. Casa Zemstvei seems to have found a better system than Teatru Spalatorie through fundings (mostly foreign, I like to point out) that enable them to propose a free access to all their activities and that doesn’t include the pressure of maintaining a bankable business on the side, but it still feels very precarious. It is as if the independent cultural sector could not even rely on local support, on its own town.
Recently, I’ve also been interested in Gaudeamus Cinema’s history since it’s another example of a cultural place in Chisinau that has been closed, demolished and almost erased from the city’s history. However, I know this one is a different case, as it was a state-owned cultural place during the Soviet period and as it played an important propaganda role: it simply did not survive the economic shift and didn’t adapt to the capitalist system. But who can? Who, in the independent cultural sector, is able to do so? Aren’t we all still trying to navigate through the perpetual crises within the capitalist system? Because, if we dismantle the soviet cultural places, at the end of the day, it’s still the state-owned infrastructures that find favor with this new organization. I don’t find it abnormal or strange, although a bit elitist, but it adds to that general precarious feeling knowing this state is not stable for a long time either.
Personally, I think I was already aware of how difficult and unstable the cultural and associative world was. I’ve worked in this area in Bordeaux and I remember very well how discouraging it feels sometimes (let’s say all the time, actually) but I still perceive more hope for the culture in that city. Maybe as French cultural workers, we’re less affected by poverty, by the one of the audience and by the general indifference it creates. I had the chance that the association I worked for was not working totally alone and I’ve been surrounded by great and dynamic initiatives on which I could count for advice and inspiration. I’ve been thinking that therefore, the stakes might be lower for us: we know that if we can’t take it anymore, if we have to stop, other people will make the culture shine in our city. I don’t know if cultural workers here benefit from such peace of mind and support. Because sometimes, it really feels that everything could stop in the blink of an eye. This is really bad to confess but I do think things are better elsewhere, that the grass is greener outside of Moldova, otherwise Teatru Spalatorie would not have to emigrate. But I also think that Moldova is worth fighting for, if you consider yourself a soldier strong enough for leading that battle. Meanwhile, everything will keep being precarious here, the culture, the life and the relationships. And after all, I know myself I won’t be staying long in Chisinau either, generating a certain inconsistency of my own.
This article was written by Marina Ramblière, volunteer in Oberliht Association, on the 3-month milestone of her stay in Chisinau.
chișineu 
Sorry, the comment form is closed at this time.