Un sociolog la Chişinău.
Mişa, un georgian, ne prezintă un proiect care pare-se are conexiuni dintre artă şi sociologie. Din discursul său în limba rusă – care volens-nolens mai rămâne a fi limba de comunicare între fostele republici «surori» din ex-URSS, desprindem ideea că şi ei – georgienii, ca şi noi – moldovenii, am avea consecinţe similare ale fostului regim.
Cred că este aşa.
Dar este o deosebire: în Moldova nu există deocamdată noţiunea de sociolog.
În Georgia există.
La ei s-a făcut deci un «salt» înainte comparativ cu Moldova, unde societatea şi studiul fenomenelor sociale în ansamblu continuă să fie neglijate. Ca pe timpuri, când societatea nu era studiată, pentru că partidul comunist «avea grijă de toate» şi «nu era nevoie» (dar nici nu era voie!!!) să se facă studii asupra societăţii care era «ghidată de sus, înainte spre comunism». Deci Moldova şi Georgia ar avea căi diferite, la etapa dată, de ieşire din comunism.
Apariţia lui Mişa-sociologul din Georgia în oraşul Chişinău anunţă – posibil – o indepărtată schimbare şi pe aici pe la noi, în ceea ce priveşte împrospătarea mentalităţii şi atitudinea faţă de starea societăţii şi de fenomenele ei.
Două librării. Şi povestea cu globul pământesc.
Strada Eminescu, două librării alăturate. Căutăm un glob pământesc. Avem grijă să fie indicat Chişinăul şi Montréalul, oraşul în care locuim actualmente. În ambele librării – acelaşi furnizor: China, oferă globuri în engleză şi în rusă. «Limbi ale marilor puteri». Nu există glob în romană. Librăresele – vorbitoare de limbă rusă, fac efort comercial, explicându-ne valoarea mărfurilor într-o română foarte aproximativă. Justificăm eforturile lor prin criza de cumpărători.
Piaţa Marii Adunări Naţionale.
Aproape pustie la ora de vârf. De pe scenă un animator se preface că este sărbătoare naţională. Însă transportul circulă ca de obicei, traversând Piaţa, care este parcursă de puţinii curioşi care vin să vadă ce se mai aude.
În plus, Piaţa este atît de degajată, încât se mai adaugă un trenuţ pentru copii care face turul Pieţii fără nici un obstacol de aglomeraţie.
Aceasta vrea să spună două lucruri:
primul, că sărbătoarea nu mai este defel sărbătoare. Eu am trăit evenimentul de acum 21 de ani, cu un public estimat de oficialii de atunci la vreo 60000 de persoane. Cât să fie azi, la 27 august 2012, ora 15:00? Vreo 600 de persoane? În fine, acesta este primul fapt care impresionează în «schimbarea la faţă» a oraşului şi a societăţii în întregime.
S-ar părea că pentru cei care au participat la evenimentul de acum 21 de ani, ideea independenţei Moldovei este o deziluzie, iar pentru cei care s-au născut după – este pur şi simplu necunoscută cu desăvârşire.
O istorie recentă care este deja «înmormântată».
Al doilea lucru: «pustietatea» din Piaţă în zi de sărbătoare – care este de obicei atractivă pentru cei tineri – arată cât de mulţi tineri pur şi simplu au plecat, au emigrat (chiar dacă am putea presupune că o mică parte pur şi simplu nu s-au întors încă din vacanţă… Dar cam câţi? Nu chiar atâţi încât să fie Piaţa pustie…)
Încă o librărie.
Ştefan cel Mare colţ cu Vlaicu Parcălab. O librărie «de centru». Se numea Scripta, pe vremuri. Dar descoperim că este închisă, cu geamuri oarbe în care au rămas să se decoloreze la soare câteva cărţi poştale cu vederi turistice din Chişinău. Vederi disperate, la propriu şi la figurat.
Libraria Făt Frumos. Şi povestea cu globul pământesc.
Tot pe Bulevardul Ştefan cel Mare. Nu au globuri, nici de un fel. Dar multe mămici cu copiii elevi care se grăbesc să debiteze suma pusă de-o parte pentru rechizite şi materiale didactice de tot felul. Vine ziua şcolilor.
Apă minerală.
Căutăm apă minerală. Urcăm pe Vlaicu Pîrcălab şi dăm de clădirea – mult schimbată de pe vremurile când eram eu studentă acolo – a fostei Şcoli Republicane de Arte Plastice Ilia Repin. Cât să fi trecut de atunci? Socot în mintea mea; am absolvit-o în 1981. Peste 30 de ani. Intrarea care avea o arhitectură veche este astupată, iar acum o uşă «industrială» primeşte vizitatorii de pe strada Bucureşti. Nu mai este Şcoala de Arte – demult ştiam asta, dar nici nu mai este clar ce este.
Cotim la dreapta. Ruinele fostei Societăţi Znanie – unde şcoala de Arte Plastice de care spuneam mai sus arenda lunar o sală pentru a putea reuni în întregime publicul studenţesc pentru adunările komsomoliste – ruinele te fac să plângi când mai citeşti că este monument arhitectural, fiind fostă rezidenţă a căruiva demnitar rus de pe vremuri. Macabră privelişte.
Sete, cald şi sete.
Căutăm în continuare fostul magazin Ape minerale.
Ajungem la Puşkin, urcăm la deal, găsim în sfârşit localul la prima intersecţie. Este pe strada Şciusev. Un panou publicitar mă încurcă să citesc reclama fostului ape minerale, văd doar «…zmania», vreau să cred că este «apă-gaz-mania». Dar ajungem acolo, este de fapt o «pizzamania». Decepţie. Şi sete. Intrăm într-o alimentară cu podurile joase (o fostă casă privată, probabil; din secolul trecut), cumparăm o sticlă de Dorna. Ce plăcere!
Librăria de peste drum. Şi povestea cu globul pământesc.
Vis-a-vis – o librărie. Librarius se cheamă. Cred că pe timpuri era «Nauchnaya kniga» sau… aşa ceva. Intrăm. O ambianţă deosebit de plăcută. Iarăşi mămici, la raftul cu rechizite.
Nimeni la poliţele cu cărţi. Rătăcim un pic printre cărţi, cumparăm ceva imagini cu vederi din Moldova.
Nu mai sunt din seria acelor «muribunde» din vitrina pe care o văzusem la fosta Scripta, azi desființată.
Apare şi o speranţă de vitalitate a ţării :).
Mergem la globuri.
În rusă şi în engleză.
Ezităm, întrebăm dacă nu cumva mai au pe undeva unul rătăcit, în romană. Nu, vânzătoarea foarte harnică, saltă pe o taburetă, le dă jos, le şterge de praf şi caută preţul. Cam scumpe, zice dânsa.
Dar vă recomand, zice ea – pe acel care este în engleză, este cu alfabet latin, adresându-se mai mult lui Pierre, pe care l-a depistat ca «străin» de prin una din ţările latinităţii. Nu, merci, căutăm unul în română.
Librăria de la colţ. Şi povestea cu globul pământesc.
Mai facem un tur de cartier. Şciusev colţ cu Bănulescu Bodoni – o librărie. Urcăm câteva trepe, intrăm într-o încăpere care aduce a apartament reconvertit în comerţ.
Răcoare, multe cărţi şi vânzătoare ocupate cu operaţiuni de punere în valoare a articolelor care cred ele că s-ar vinde mai bine după ce le mută cu locul. Globuri. Aceleaşi.
Preţurile exact invers – cel mare este mult mai ieftin decât cel mic. În română nu există. Ştim deja povestea, nu cumparăm niciunul. Merci. Zâmbesc şi sunt delicate. Mai ales cu Pierre care le vorbeşte în română 🙂
Biserica Teodora de la Sihla.
Acolo ne-am cununat cândva demult.
Intrăm cu emoţii.
Răcoare. Frescile magnifice ne privesc şi îşi amintesc poate de ziua când ne-am unit destinele aici, în prezenţa lor şi a neamurilor.
O femeie de oraş, de modă veche, scrie ceva «la sănătate».
Fiind creştini «nedisciplinaţi» nu prea ştim ce şi cum se face într-o biserică,
dar urmăm exemplul.
Iau o foaie de pe măsuţa şi scriu şi eu o listă cu oameni apropiaţi cărora le vreau din tot sufletul sănătate.
Merg la tejghea, dau hârtia şi întreb cât trebuie să plătesc pentru «pomelnicul» meu. Surpriză: «nu avem taxă, daţi cât vreţi, nu este nici o deosebire între ritual şi suma pe care o veţi da».
Dau 20 de lei, pe care servitoarea Domnului o pune într-o farfurie cu lei de câte unu. Ieşim încă mai pioşi decât intrasem.
Cafeaua şi chelneriţa șmecheră.
Dorim ceva plăceri olfactive.
O cafea bună.
Mergem la Delice d’ange. Comerţ cu pretenţii franceze.
După vitrină se înghesuiesc mereu o puzderie de chelneri.
Decor extravagant, atmosferă decontractantă.
Local bine plasat, dar cu preţuri care «muşcă» şi deci nu prea aglomerat de clienţi.
Oare din ce-s plătiţi toţi aceşti chelneri care se pare că nu-s defel pasionaţi de slujbă şi mai chiulangesc pe-afară, la o ţigară, la o bârfă…
Ai impresia că-i deranjezi când – culmea! – vrei să ţi se aducă meniul.
Nu în zadar ziceam – pretenţii franţuzeşti şi mitocănie locală. În fine.
Vine fata, cerem cafea lungo şi o tartă cu ciocolată.
Sorbim cafeaua şi savurăm ziua. Este de fapt o zi plăcută. Dincolo de Piaţa pustie care m-a întristat mult şi dincolo de necazul cu globul pământesc. La figurat şi la propriu.
Vine să ne aducă nota. Rămânem perplecşi de preţuri. O cafea= 25 de lei. O tartă – cu ciocolată BUNĂ = 12 lei.
Fata intră în rol: Ah, am uitat să bat două cafele, nu vă este greu să adaugaţi încă 25 de lei la preţul din factură, vă rog?
Pierre zice: ştiu poanta; o face expres. Nu pune un produs pe factură, tu plăteşti şi ea bagă la buzunar (acum înţeleg cum se ţine aşa o echipă mare de chelneri: patronul «spală» ceva bani şi mai închide ochii la «ingineriile financiare» ale chelnerilor care-şi fac salariu din escrocherii de genul «am uitat să bat o cafea»- totul devine limpede).
Pierre scoate cardul: am prins-o! Plătesc cu cardul şi nu mai poate băga la buzunar. După tejghea: agitaţie.
O mică reuniune de câţiva chelneri.
În sfârşit vine fata: ştiţi, din păcate nu acceptăm card.
Nu merge terminalul. Pierre: dar pe uşă indicaţi că se plăteşte cu trei genuri de card şi nici o avertizare că este în pană terminalul.
Nu, zice, nu merge, dar este distributor de bani la Licurici, alături, mergeţi şi scoateţi bani dacă nu aveţi lichiditate.
Ne-a prins!
Scoatem portmoneul şi plătim cash.
La biserică «cât dai atâta e primit» aici – ghiara-n gât.
La distanţă de un cartier. Şi la o distanţă de două filosofii despre valori.
M-am gândit la asta, dar nu am spus-o-n glas.
Pierre este ateu. Nu mai vreau să discutăm despre virtuţile celor bisericeşti în care el nu crede. Am ţinut pentru mine deducţia făcută pe loc.
Muzeul de arte plastice.
Expune un tablou de Grigorescu. Era pasiunea mea pe când eram studentă. Doar pentru a procura ceva albume de artă luam trenul de Odessa la ora 6 dimineaţa şi plecam acolo, unde cărţile în limba română nu erau subversive, cumpărai chiar nu departe de gară tot ce doreai. De acolo aveam un album de Grigorescu după care copiam imagini, mai ales una : Fetiţa cu basma roşie. Azi se expune Ţăranca torcând. Vrem să intrăm. Un paznic fioros aşteaptă ameninţător să vadă ce vom face după ce vom citi afişele de la intrare. Facem un pas spre el și se dezlănțuie: Nu-i voie, e închis, azi e zi de sărbătoare, etc, etc. Nu ne lasă nici măcar să deschidem gura. Clar. Plecăm. Nu fără satisfacția de a constata, că a ajuns Grigorescu la Chișinău, fie și doar cu o singură pânză, fie și dintr-o colecție privată a unui mărinimos business-man. Dar se expune, și mai ales: UNDE? Între pereții fostului Muzeu al partidului – partid care-l declarase nociv pentru moldoveni și nume non-grata pentru acest spațiu geografic… Ironia sorţii. Sunt mulțumită, paznicul nu mi-a stricat dispoziția, plecăm cu intenția de a reveni neapărat la muzeu într-o zi de lucru.
În autobus și taxatoarea șmecheră.
Urcăm în autobuzul 3 și mergem la Buiucani. Traseu agreabil, lume relativ puțină și ne mai relaxăm. Taxatoarea ne tot întreabă rusește dacă ieșim degrabă. Cu alții vorbește în română, cu noi – mai ales cu Pierre- în rusă. Nu înţelegem defel ce vrea. La ieșire, fără să mai întrebe nimic, îi smulge pur și simplu biletele din mână. Aaaa, asta era. Ne păzea să nu coborâm cumva fără ca să-i lăsăm biletele, pe care dânsa- tot o ingenioasă – le re-re-re-vinde de câteva ori. Face un ban. Care încălcare a legilor, de unde? Toată lumea consideră că ea face bine. Fură statul, dar statul ne fură pe noi, deci hai să-l furăm, dar nu înțelegem de ce suntem săraci și în coada Europei.
Bref.
Librăria Pro Noi.
Pe Alba Iulia – uși larg deschise. Traversăm strada, urcăm scările, facem efort și transpirăm. Când să intrăm în hol, un tip ne spune: este închis! Dar ușa e deschisă! Nu, zice, prima este deschisă, dar a doua, acea principală, este închisă și nu este nimeni azi. Privim prin geam. Tot după globuri pâmăntești. Nu vedem globuri, în schimb – o frumusețe de Hartă a Moldovei de pe timpul lui Ștefan Cel Mare. Aş vrea-o. S-o duc în satul meu, unde țăranii contaminați de radioul și televiziunea voroniană, ţin morţis că Ștefan Cel Mare a domnit la Balta, că Moldova istorică este cam prin Tiraspol și că noi spre ei trebuie să tindem, dar nu spre românii care ne-au ocupat, răii ce sunt ei :). Mare descoperire ar mai face, aflând că Ștefan cel Mare a domnit la Suceava și – mai ales – că odihnește la Putna – exact pe teritoriul acelor români-dușmani :). O voi cumpăra. Numai să se deschidă odată librăriile și muzeele, când lumea are zi liberă și ar putea puțin câte puțin să treacă pragurile acestora. Poate că se deprinde ea, lumea, cu lăcaşe culturale.
Microbusul numărul 3 și independența Moldovei.
Luăm microbuzul 3, mergem în oraș, suntem invitați în ospeție. Este seară. În microbuz șoferul pune un post de radio la întâmplare. Acolo o voce de intelectual se tănguie, că adevărata sărbătoare a independenței a fost pentru el doar prima dată când s-a întâmplat independența, iar de-atunci nu mai cunoaște o sărbătoare autentică. Șoferul nu este defel preocupat de problema intelectualului, ba chiar îl enervează ideea de a vorbi despre ceva, și mai ales de a vorbi în română, și mai ales de a vorbi cult, cu fraze care au subiect și predicat… și-i retează discursul, plasând pe alt post. Acolo o cântăreaţă de scene mici și foarte mici îi tot zice în rusă, în gura mare: ia tebia s uma soidu, ty v ob’iatiah moih, ia s toboiu, ty so mnoiu NA-VSEG-DA !!!
Asta am înțeles, navsegda. V ob’iatiah. Așa a fost de două sute de ani, nici o schimbare de atunci încoace.
Orașul, deci cum am re-descoperit orașul azi?
Ca să rezum:
Trist și fără sărbătoare. Avar de bani și căutând cum să şmecherească ca să facă rost de ei. Plin de antipatie față de tot ce este istoria zilei independenței. Cu globuri pământeşti care explică clar care sunt limbile marilor puteri. Cu zâmbete – rar – dar cu zâmbete totuși – de la acei care nu mai aveau probabil nici o speranță ca un străin să le vorbească într-o zi în limba română. Și cu cel puțin o biserică care surprinde prin atitudinea dezinteresată față de buzunarul vizitatorului.
Aștept acum ca într-o zi să existe sociologie aici în Moldova – țară care spre deosebire de Georgia (bucură-te, Mişa!!!) este deocamdată în gravă confuzie identitară și nu numai.
Maia Morel,
Chișinău, 27 august 2012
– – –
acest text a fost scris în urma Turului situaționist al Chișinăului organizat la inițiativa lui Mikheil Svanidze în cadrul proiecutului SPACES: Centrul Civic al Chișinăului – cinema în aer liber:
https://chisineu.wordpress.com/2012/08/24/situationist-tour/
chișineu 